Asupra religiei daco-getilor, informatiile cele mai ample le-a lasat Herodot. “Iata in ce fel se socot ei nemuritori: credinta lor este ca ei nu mor, ci ca cel care piere se duce la Zamolxis – divinitatea lor – pe care unii il cred acelasi cu Gebeleisis. Tot in al cincilea an arunca sortii, si intotdeauna pe acel dintre ei pe care cade sortul il trimit ca solie la Zamolxis, incredintandu-i de fiecare data toate nevoile lor. Trimiterea solului se face astfel: cativa dintre ei, asezandu-se la rand, tin cu varful in sus trei sulite, iar altii, apucandu-l de maini si de picioare pe cel trimis la Zamolxis, il leagana de cateva ori si apoi, facandu-i vant, il arunca peste varfurile sulitelor. Daca, in cadere, omul moare strapuns, raman incredintati ca zeul le este binevoitor; daca nu moare, atunci il invinuiesc pe sol, hulindu-l ca este un om rau; dupa ce arunca vina pe el trimit dupa un altul. Tot ce au de cerut ii spun solului cat mai e in viata. Cand tuna si fulgera, tracii despre care este vorba trag cu sagetile in sus, spre cer, si isi ameninta zeul, caci ei nu recunosc vreun alt zeu afara de al lor”. Dupa descrierea acestui sacrificiu ritual, Herodot vorbeste despre Zamolxis: “Dupa cate am aflat de la elenii care locuiesc in Hellespont si in pont, acest Zamolxis, fiind om ca toti oamenii, ar fi trait in robie la Samos ca sclav al lui Pythagoras, fiul lui Mnesarhos. Apoi, castigandu-si libertatea, ar fi dobandit avutie multa si, dobandind avere, s-a intors bogat printre ai lui. Cum tracii duceau o viata de saracie crunta si erau lipsiti de invatatura, Zamolxis acesta care cunoscuse felul de viata ionian si moravuri mai alese decat cele din Tracia, ca unul ce traise printre eleni si mai ales alaturi de omul cel mai intelept al Elladei, langa Pythagoras, a pus sa i se cladeasca o sala de primire unde-i gazduia si ii ospata pe cetatenii de frunte; in timpul ospetelor, ii invata ca nici el, nici oaspetii lui si nici urmasii lor in veac nu vor muri, ci se vor muta numai intr-un loc unde, traind de-a pururea, vor avea parte de toate bunatatile. In tot timpul cat isi ospata oaspetii si le cuvanta astfel, pusese sa i se faca o locuinta sub pamant. Cand locuinta fu gata se facu nevazut din mijlocul tracilor, coborand in adancul incaperilor subpamantene, unde statu ascuns vreme de trei ani. Tracii fura cuprinsi de parere de rau dupa el si-l jelira ca pe un mort. In al patrulea an se ivi insa iarasi in fata tracilor si asa ii facu Zamolxis sa creada in toate spusele lui”. Descoperirile arheologice si studiile recente au adus textului lui Herodot completari si rectificari. Ca Zamolxis ar fi fost la origine intemeietorul unui cult initiatic si mistic, un personaj istoric real, un taumaturg si un reformator care ulterior a fost divinizat, este o ipoteza acceptabila. Diodor din Sicilia il situeaza alaturi de ceilalti doi mari intemeietori de religii ai omenirii, Zarathustra si Moise. Ca ar fi fost un sclav al lui Pitagora – este insa o legenda naiva, repetata si de Strabon (VII, 3, 5) si respinsa chiar de Herodot, care era convins ca “acest Zamolxis a trait cu multa vreme inaintea lui Pythagoras” (IV, 96). Iar V. Parvan, respingand aceasta legenda, considera total gresita ideea grecilor ca daco-getii ar fi fost adeptii teoriei pitagoreice a tempsihozei. Dar o asemenea legenda s-a putut naste tocmai pentru ca anticii greci credeau ca au sesizat asemanarea dintre Pitagora si Zalmoxis, atat in ce priveste doctrina, cat si practicile cultului. Daco-getii credeau intr-o existenta fericita dupa moarte; nu, propriu-zis, in “nemurirea sufletului”, caci nimic nu ne indreptateste sa presupunem ca ar fi cunoscut ideea de “suflet”, in sens spiritual. “Nu poate fi vorba de o conceptie superioara de prelungire ori transformare a vietii, in forma spirituala, ca suflet absolut imaterial, ci numai de o traire fara de sfarsit, deplin constienta si identica celei pamantesti, cu deosebirea ca se adaugau fericirile unei indestulari desavarsite, cu toate bunatatile” (I. I. Russu). Privita sub raportul practicilor de cult, religia daco-getilor era o religie initiatica si misterica. Pentru aceasta religie, caracteristic era actul initiatic al retragerii temporare in ceea ce semnifica “cealalta lume”, si anume, intr-o locuinta subterana sau intr-o grota. De asemenea, semnificative pentru conceptia religioasa si practicile cultice geto-dacice – si din nou confirmate de Herodot – erau si banchetele rituale ale asociatiilor religioase secrete pe care le formau initiatii. Aceste practici de cult sunt atestate in lumea tracilor din sudul si nordul Dunarii. Asadar, daco-getii credeau ca atat cei initiati cat si urasii lor chiar (cu alte cuvinte: oaspetii chemati de Zamolxis la ospatul ritual), “nu vor muri, ci se vor muta numai intr-un loc unde, traind de-a pururea, vor avea parte de toate bunatatile”. Aceasta credinta intr-o post-existenta in forme materiale analoage vietii terestre – credinta pe care o intalnim si la egipteni, la persi, la celti sau la germani – dovedeste nivelul superior al gandirii religioase a daco-getilor. Religia lor era politeista, – la fel ca religia tuturor popoarelor indo-europene. Era adorat in Dacia si un zeu al razboiului (echivalentul lui Ares sau Marte), caruia – dupa marturia lui Iordanes – getii ii jertfeau prizonieri prinsi in razboi, “socotind ca zeul razboaielor trebuie impacat prin varsare de sange omenesc”. De asemenea, acestui zeu – intocmai ca la celti – i se jertfeau primele prazi de razboi: “lui i se atarnau pe trunchiurile arborilor prazile de razboi cele dintai”. Ca divinitati feminine, se pare ca daco-getii aveau si o zeita a focului vetrei, a focului sacru, – deci investita cu atribute asemanatoare celor ale Vestei la romani. Mai certa pare existenta la daci a unei zeite Bendis, zeita Lunii, a padurilor si farmecelor, a vrajilor,mentionata si de Herodot si Strabon, corespunzand deci Artemidei grecilor si Dianei romanilor; imaginea ei (presupusa) apare in mai multe reprezentari plastice descoperite pana in prezent. Lexiconul grec dintr-o epoca tarzie mentioneaza printre zeite si pe sotia lui Zamolxis, cu nume identic celui al sotului ei. O singura data numit de autorii antici (si anume de Herodot) apare Gebeleizis, zeul furtunii si al fulgerului. Probabil ca la inceput Gebeleizis fusese un zeu al cerului. De cultul lui era legat si ritul tragerii cu arcul in nori in timpul furtunii – dar nu pentru a-l “ameninta” pe Gebeleizis, ci desigur ca pentru a speria puterile demonice – Pana la urma, printr-un sincretism religios, Gebeleizis a ajuns sa fie confundat (la o data imprecizabila) cu Zamolxis, contopindu-li-se atributele. Zamolxis insa, divinitatea chtoniana, a ramas – cel putin, incepand din secolul lui Herodot – divinitatea suprema a daco-getilor. Dupa unii autori, “Gebeleizis ii disputa domnia asupra imparatiei umbrelor. In virtutea anumitor schimbari survenite in religia lor, o parte dintre geto-daci incepusera sa creada ca la Gebeleizis si nu la Zamolxis merg cei care parasesc lumea pamanteasca”. Alti autori admit ca “cele doua divinitati, initial distincte, sa se fi contopit; dar nimic nu ne indreptateste sa-l transformam pe Zamolxis, zeu suprem, intr-o divinitate urano-solara”. Concluzia cea mai plauzibila este bazata pe insasi etimologia (in general acceptata) numelui divinitatii: in limba traca cuvantul zamol inseamna “pamant”. Zamolxis era izvorul vietii, zeul vegetatiei, al reinvierii naturii, atributele lui erau legate de cresterea vitelor si rodul ogoarelor. Ca zeu al roadelor pamantului, domnia lui se extindea si asupra imparatiei mortilor, ramanand totodata initiatorul si divinitatea care patrona cultul initiatic. “Din notiunea de pamant datator de viata si belsug a fost plasmuita figura unei zeitati cu trasaturi si facultati umane”. La aceste elemente ale religiei daco-getilor se mai adauga si stravechi componente naturiste, atestate iconografic din ce in ce mai frecvent in noile descoperiri arheologice. Apar figurate pe diverse piese din tezaur imagini – asociate cu simboluri sacre – de serpi, cerbi, tapi de munte, un grifon in lupta cu un leu, cu un cerb, cu o pasare, s.a.m.d. – “imagini imprumutate poate, la origine, din iconografia si mitologia iraniana”. – Pornita de la un asemenea stadiu primitiv naturist, religia daco-getilor a ajuns in scurt timp “la un nivel de spiritualizare mai inalt decat toate celelalte religii inrudite ale popoarelor invecinate, si cu trasaturi de o accentuata etica”.

DACIA INTRE BUREBISTA SI DECEBAL Asasinatul lui Burebista a dus la desfiintarea uriasului regat. O glorioasa epopee ia sfarsit dar istoria dacilor si a confruntarilor cu vechii dusmani continua. Politica inceputa de Burebista e dusa mai departe de urmasii sai. Marele regat este impartit in patru apoi in cinci regate. Principala formatiune, adevarata urmasa a tarii lui Burebista, este cea din Transilvania care isi va pastra capitala la Sarmizegetusa. Conducatorul acestui regat va fi Deceneu care acum isi asuma si conducerea laica pe langa cea religioasa. Cu siguranta ca in timpul si dupa asasinat au existat doua fractiuni. Cea care il sustinea pe Burebista a iesit invingatoare, dovada fiind ca faptul ca viceregele si prietenul lui Burebista, Deceneu a preluat conducerea. Faptul c acum regatul este mai mic si cel mai probabil fara elemente straine, destabilizatoare, la care se adauga si imaginea sacra a lui Deceneu, ne face sa credem ca acesta a putut conduce destul de usor. O dovada in plus ca oamenii au fost multumiti de regele-preot, este ca urmasul lui Deceneu este un alt preot si anume, Comosicus, "care nu-i este cu nimic mai prejos". Despre acesta stim ca a condus pana in anul 29 ien. Lipsa stirilor despre acesta formatiune, ne creeaza imaginea unui regat linistit condus prud ent de regi-preoti, poate convingand populatia sa duca o viata pasnica. Insa permanentul pericol roman si al triburilor migratoare, impune un conducator militar. Acesta este Scorilo. El urca pe tron in anul 29 ien, timp in care la Roma se desfasurau marile razboaie civile. Aceasta situatie instabila ii indemna pe daci la amestecul in lupta pentru putere de la Roma. Scorilo insa si-a dat seama ca acest lucru nu este prudent, iar pentru a-si convinge supusii a pus doi caini sa se bata intre ei si cand erau in focul bataii, le-a aratat un lup, pe care indata, lasand furia dintre ei, cainii s-au aruncat asupra lupului. Analogia caini-romani, lup-daci i-a convins pe daci sa nu se amestece in politica interna a Romei. Dupa dispute indelungate, specialistii sunt unanimi in a-l identifica pe Scorylo lui Frontinus cu Coryllus al lui Iordanes. Dar Scorilo este unul din rarele cazuri in care exista si confirmarea arheologica: pe un vas de lut descoperit la Sarmizegetusa Regia cu inscriptia "DECEBALVS PER SCORILO" ("Decebal fiul lui Scorilo"). In cei 40 de ani cat domneste Scorilo politica lui militara se limiteaza la incursiuni devastatoare in provinciile romane din sudul Dunarii. Din anul 69 en, istoria regatului intracarpatic continua cu domnia fratelui lui Scorilo, Duras-Diurpaneus. Iordanes afirma ca urmasul lui Coryllus este Dorpaneus. Ca si in cazul precedent, Dio Cassius i-a pus in incurcatura pe istorici, mentionand ca regele care ii urmeaza lui Coryllus este Duras. Din nou se accepta unanim ca Duras este unul si acelasi cu Diurpaneus. Regele dac din perioada 69-87 en nu are parte de evenimente marcante, dar spre deosebire de fratele sau, lui Duras nu-i displaceau atacurile asupra posesiunilor romane din Moesia. Odata cu venirea lui Domitian la carma Imperiului Roman problemele devin mai delicate iar varsta il determina pe Duras sa predea stafeta competentului sau nepot Decebal. Alt regat desprins din uriasul stat al lui Burebista este cel din Muntenia. Aici urmasul lui Burebista a fost Coson care este atestat in primul rand de vestitele monede dacice de aur care ii prezinta numele si in al doilea rand de Suetonius. Din izvoarele lui se stie ca domneste in jurul anului 30 ien si in Campia Munteniei, ca dovada este prima si singura data cand autorul foloseste numele de geti in loc de daci. Acest rege se implica in lupta dintre Octavianus, Antonius si Lepidus pe de-o parte si Brutus in cealalta tabara, in favoarea celui din urma. Faptul ca regele get se aliaza cu dusmanul lui Cezar ar putea demonstra apartenenta regelui get la partida credincioasa lui Burebista si a nealinierii sale la grupul de rasculati care l-au ucis. Brutus este invins de adversarii sai dar Coson va obtine iertarea invingatorilor si mai mult decat atat se pregatea inrudirea prin alianta a celor doi. Octavian trebuia sa se casatoreasca cu fiica regelui dac, iar Iulia fiica imparatului roman sa devina regina geta. Desi exista posibilitatea ca regele get sa fi domnit concomitent cu alt rege get si anume Dicomes, marea majoritate a istoricilor prefera contrariul. Ba mai mult Dicomes este considerat urmasul lui Coson si nu neaparat in sens dinastic dar exista si aceasta posibilitate. Daca Coson a domnit inainte de 30 ien, Dicomes domneste dupa 30 ien. Localizarea temporala poate fi stabilita prin faptul ca regele get se amesteca in lupta dintre Antonius si Octavianus. Intr-o prima faza ii ofera ajutorul celui din urma dar neprimind raspuns de la isi ofera o parte din armata lui Antonius. Cercetatorii, studiind acest lucru si posibilele miscari de trupe confirma si localizarea spatiala a regatului lui Dicomes in Campia Munteniei. Aliatul roman al lui Dicomes a fost insa invins, soldatii getii fiind luati prizonieri si siliti sa se lupte in amfiteatre cu suebi. Pe langa acest eveniment major izvoarele antice mai consemneaza implicarea lui Dicomes in lovitura bastarnica din anul 29 ien. Un alt rege get ce a domnit in Campia Munteana mentionat lapidar de Plutarh si Dio Cassius este Tiamarcus, care conducea regatul ce avea capitala la Buridava. Arheologia confirma existenta regelui printr-un ciob de lut pe care sta scris textul "basileus Tiamarcos". In Banat a domnit un important rege get si anume Cotiso. Mult timp s-a crezut ca acesta este acelasi cu Coson dar ultimele cercetari au demonstrat contrariul. Regatul sau era atat de aproape de romani incat devine "linia de bataiea dacului Cotiso" cum consemneza Horatiu. In principiu politica regelui get se rezuma la atacuri in partile illyro- pannonice, mai ales iarna cand Dunarea ingheata. Faptul ca "dacii stau infipti in munti" (Florus) si ragazul oferit de romani duc la consolidarea regatului condus de Cotiso astfel incat dacii nu au fost infranti de Lentulus ci doar respinsi si imprastiati asa cum mentioneaza si Horatiu care il sfatuieste intr-un poem pe Mecena sa nu mai fie framantat de grija Romei fiindca armata lui Cotiso a fost invinsa. Alt rege banatean din regiunea Buzau-Olt este Reicipier. Acest rege get este mentionat intr-o inscriptie de la Durostorum alturi de Decebal. El conducea dacii cotensi care aveau capitala la Ramidava. Ultima regiune in care au ramas urmasi ai lui Burebista este una destul de zbuciumata deoarece aici nu se mai intalnesc doar doua civilizatii puternice ci trei si anume cea getica, cea romana si cea elena. Este vorba de Dobrogea. Aici domnesc concomitent trei regi geti: Roles, Dapyx si Zyraxes. Toti trei conduc in jurul anului 30 ien. Roles este regele get care conduce regatul al carei cpitala era probabil Sacidava, asadar tribul sacilor. In anul 29 ien. Octavian il trimite pe Licinus Crassus impotriva bastarnilor care ii atacasera pe tracii denteleti, aliati ai romanilor. Roles isi ofera ajutorul romanilor ceea ce ii va aduce regelui dac titlul de "prieten si aliat al poporului roman" acordat de Octavian personal la Corint in anul 29 ien. In anul urmator insa Roles intra in conflict cu vecinul sau nordic Dapyx. Roles primeste la cerere ajutorul lui Crassus. Cele doua armate aliate reusesc sa alunge de pe campul de lupta armata lui Dapyx intr-o cetate fortificata. Aici Crassus se intelege cu un soldat get in limba greaca. Tradarea se materializeaza prin deschiderea portilor cetatii. Cele doua armate aliate navalesc inauntru si are loc un adevarat macel. Dapyx moare eroic in fruntea armatei sale. Populatia din jurul cetatii se refugiaza intr-o pestera numita Keiris. Ajunsi aici romanii nu incearca sa-i asedieze pe daci ci ii zidesc inauntru. Aceste reusite ale romanilor ii dau curajul lui Crassus sa-l atace si pe cel mai nordic rege get din Dobrogea: Zyraxes. Atacul final are loc in capitala Genucla, construita pe malul Dunarii. Vazand ca nu are sanse de victorie, Zyraxes reuseste sa fuga cu tezaurul la sciti pentru a forma o noua armata, dar conflictul ramane nefinalizat. In acest fel intreaga Dobroge ajunge sub stapanirea romana.

Un alt subteran fascinant ii apartine lui Zamolxe, intruchiparea zeului Hermes pentru Traci. Atat profesorul Doru Todericiu cat si alti ilustri dacologi demonstreaza bazandu-se si pe marturiile unor istorici marcanti ca Herodot, ca Zamolxe i-a fost magistru si initiator lui Pitagora, si in nici un caz invers. Iata ce scrie Herodot: "Construindu-si o locuinta sub pamant, s-a ascuns de privirile dacilor, a coborat in acest loc al retragerii si a ramas aici trei ani. A fost plans si regretat cum ca ar fi murit. In sfarsit in al patrulea an, al a reaparut si a facut astfel sa para credibile toate cele spuse despre el. Eu nu resping nici nu admit ceea ce se povesteste despre Zamolxe si subteranul sau, dar cred ca ii este cu mult anterior lui Pitagora". Asadar, este mai firesc sa admitem ca initierile subterane din Antichitate nu sunt nici de origine greaca, nici egipteana ci mult mai vechi, provenite de la o civilizatie care se afla la apogeu cu aproximativ 13.000 de ani in urma: Imperiul Trac. Getii sunt tot una cu gotii, adica populatie celtica. Cultul lui Zamolxis este vazut de anumiti istorici ca un centru religios in care se ingemaneaza patrimoniile hiperboreenilor cu ale populatiilor din Orientul Apropiat, cu precadere semitii!

adevarul despre neamul nostru strabun dac