Kogaionul e Muntele Sfant al lui Zamolze - cei care-l cauta fizic, nu au sa-l gaseasca (deoarece ei il cauta pt. comori sau mari secrete care i-ar face celebri) , Kogaionul e Muntele Sfant care li se arata in Suflet celor care nu cauta sa-l gaseasca , el se afla acolo dintotdeauna – atat in om cat si in afara lui; totul e sa te regasesti pe tine si vei regasi Kogaionul – totul e sa lasi Harul D.Sfant – pe Isus Hristos sa lucreze la inima ta, sa fii mantuit si reantregit in Dumnezeul Cel Viu din Inima ta … si vei regasi Kogaionul … Iata ce ne spune Zamolxe : Kogaionul il cauti cu Lumina Intreaga si Curata a Inimii Din Cerul Bucuriei Binecuvantarii, sau mai simplu, Kogaionul il cauti prin – si cu Bucuria Din Inima. Shiva ne spune ca aceasta - Bucuria Din Inima - e Swami ShivAnanda , adica e Lumina si Caldura Iubirii lui Shiva prin care ne duce deasupra Constiintei lui Shiva – in Ananda ; Ananda = Fericirea Constienta … e acea stare prin care te bucuri ca un copil de tot ceea ce faci … te lasi liber si faci tot ceea ce simti – tot ce iti spune inima fara sa iti pese de altii , fara sa iti pese ca esti caraghios sau ca faci lucruri prostesti … e libertatea si bucuria – fericirea fiintei tale. Kogaion e si locul din Mijlocul Fiintei – din Inima - unde se uneste in Sfintenia Fiintei, ce-i in afara fiintei cu ce e inauntru … uneste tot ce e Sfant in afara fiintei (Muntele Sfant din Afara ta – deoarece Kogaionul exista fizic in Romania) , cu tot ce e Sfant in fiinta (muntele Sfant al fiintei), spune Zamolxe. Initiatic, muntele – la fel ca si piramida simbolizeaza Fiinta Intregita – ne spune Shiva … in lume dar mai ales in Romania sunt f. multi munti cu forme de piramida (care e specifica dacilor) …am vazut chiar 7 … 9 …piramide naturale formate intr-un singur munte , in Bucegi (BaKauKa-Vocea de tunet a lui Dumnezeu), in Piatra Craiului, Lakhma, Godeanu, Retezat … Alba, Hunedoara si in multe alte locuri. In Muntele Kogaion intri prin Puterea Cuvintelor Sacre pe care le spui din inima – atunci cand SIMTI ca vrei sa le spui, atunci cand stii in inima ca ai de intrat in Munte , ne spune la final Zamolxe, la Kogaion au acces si vor intra Fiii Soarelui, fara casmale, tarnacoape sau excavatoare, ci doar prin rostirea Cuvintelor Sacre specifice.

TATAL NOSTRU AL DACILOR Tatal Nostru , Tu Care Ai Locul Tau In Lumina , Sfant Esti Tu Si Numele Tau … In Cer Si Pe Pamant , Astept Darul Inaltarii Tale In Mine . Sfanta E Vointa Numelui Tau In Mine - In Cer Si Pe Pamant . Primesc Darul Harului Tau In Fiecare Zi . Da-Ne Darul Luminii Tale Si Azi - El e Painea Noastra In Fiecare Zi . Harul Tau Sa Ne Dea Puterea Sfinteniei Sufletului , Da-Ne Noua Puterea Luminii Numelui Tau . Tata Sfant , Prin Puterea Harului Numelui Tau , Sufletul Nostru Cere Sa Primeasca Binecuvantarea Luminii Tale , In Inima Intunecata Si In Inima Care Intuneca . Tata Sfant , Aducem Multumire Focului Inimii Tale , Care Ne Duce Binecuvantati In Cerul , In Puterea Si In Sfintenia Ta . Amin

Dacia

Dacia a fost o tara antica din estul Europei. Ea a fost locuita de daci sau geti, popor de origine tracica. Herodot ii defineste in faimosul sau citat, ca "cei mai viteji si mai drepti dintre traci". Dacia corespunde, in mare, cu actuala Romanie si o parte din actuala Ungarie, intinzandu-se de la muntii Carpati, la nord de Dunare, la raul Nistru pana la raul Tisa. Centrul politic, militar, economic si religios al statului dac era in Muntii Orastiei.
Un regat dacic exista din secolul al doilea i.e.n. In timpul regelui roman Augustus, dacii, care erau niste luptatori excelenti, au inceput sa atace teritorile din sudul Dunarii - pe care romanii o considerau frontiera naturala. Intre anii 85 si 89 d. Hr. dacii au avut un tratat cu imparatul Domitian, care a cumparat imunitate in fata raidurilor dacice, prin platirea unui tribut anual. In campaniile din 101-107 d Hr., imparatul Traian a supus Dacia, care a devenit o provincie romana. Victoriile sale sunt comemorate inca pe Columna a lui Traian.
In anul 256 d Hr. getii au alungat romanii afara dintr-o mare parte a Daciei si imparatul Aurelian a abandonat definitiv provincia in anii 270-275 d Hr.. Dacia si dacii au constituit cadrul actualului popor roman. Dacii au rezistat multor atacuri si ocupatii straine iar prin contactele permanente cu exteriorul, in principal cu romanii, s-a creat poporul roman de astazi si limba romana. 45967ppr86ppg8p
Burebista este fauritorul intaiului stat dacic. El a fost numit "cel dintai si cel mai mare dintre regii Traciei". Informatiile cele mai bogate despre el le aflam de la geograful grec Strabon: "Burebista, barbat get, luand in maini carma neamului sau, a ridicat poporul coplesit de nevoi din pricina nesfarsitelor razboaie si atat de mult l-a indreptat prin anumite deprinderi, viata cumpatata si ascultare de porunci, incat doar in putini ani a faurit o mare imparatie si a adus sub stapanirea getilor pe cei mai multi vecini. Pentru convingerea poporului, el a conlucrat cu Deceneu, un vraci, care a pribegit prin Egipt si a invatat anumite semne prevestitoare prin care deslusea vrerile divinitatii. In scurt timp Deceneu insusi, a fost socotit patruns de suflul divin.
Burebista a devenit capetenia unei puternice uniuni de triburi aproximativ in anul 82 I Hr. El a obtinut numeroase victorii impotriva triburilor straine si impotriva cetatilor de la malul Pontului Euxin (Marea Neagra). El a ajuns sa dispuna de o armata, care se spune, ca ar fi fost, de 200.000 de oameni (cifra probabil exagerata). Energia, clarviziunea si calitatile sale diplomatice stralucite de care a dat dovada i-au adus un prestigiu imens. Burebista a restabilit ordinea interna a statului dac, insanatosind impreuna cu preotul Deceneu moravurile poporului. Astfel, in zece-doisprezece ani, Burebista a creat un stat dac puternic, care se intindea din bazinul Dunarii de Mijloc pana la Nistru si de la Carpatii Nordici pana la Muntii Balcani. Dupa asasinarea lui Burebista, statul dac a fost impartit in cinci formatiuni statale independente, dintre care statul – nucleu din sud – vestul Transilvaniei era cel mai puternic.
Dupa 131 de ani un alt mare conducator a infaptuit reunificarea triburilor dacice: Decebal. El "era foarte priceput in planurile de razboi si iscusit in infaptuirea lor, stiind sa aleaga momentul cand sa atace pe dusmani cand sa se retraga la timp", scrie Cassius Dio. "Era dibaci in a intinde curse, luptator viteaz, stia sa foloseasca o victorie si sa iasa cu bine dintr-o infrangere”. El a faurit un stat dac mai putin intins decat cel al lui Burebista. Intre timp, teritoriile dobrogene fusesera anexate provinciei romane Moesia, din sudul Dunarii, zona strict controlata de o garnizoana romana.
Catre sfasitul secolului I d Hr., razboiul decisiv dintre daci si romani era inevitabil. El a izbucnit in anul 86 d Hr. In fata amenintarii romane, Duras-Diurpaneus a cedat lui Decebal tronul, el fiind prea batran. Acesta a infrant, in anul 87 ostirile romanilor, conduse de Cornelius Fuscus. Dar in anul 88 romanii au provocat o infrangere frea dacilor la Tapae. Dacii au cerut pace, care s-a incheiat in anul 89. In urma pacii, Decebal a devenit rege clientelar al Romei, care ii platea subsidii anuale si ii acorda ajutor tehnic. Decebal a facut totusi pregatiri pentru un nou razboi. In fata acestei situatii, romanii au reinceput razboiul in anul 101, sub conducerea imparatului Traian. Dacii au suferit infrangeri grele si au cerut pace, care s-a incheiat in anul 102. Razboiul a fost reluat in anul 105 si, cu toata rezistenta eroica a dacilor, s-a terminat in anul urmator. Mandrele cetati din muntii Orastiei sunt cucerite, devastate si incendiate. Cetatea Sarmizegetusa, capitala dacilor, este asediata si in vara anului 106 a.d. capituleaza. Decebal se retrage impreuna cu un grup de razboinici in munti; este urmarit si pentru a nu cadea prizonier, se sinucide. Capul lui este dus ca trofeu la Roma. Statul dac este transformat in provincie romana. pp967p5486pppg
Traian si-a sarbatorit triumful organizand serbari si jocuri timp de 123 de zile si punand sa se construiasca Columna si monumentul de la Adamclissi. Din Dacia, devenita acum provincie a Imperiului Roman, invingatorul Traian a adus la Roma o prada uriasa; printre altele: 165.500 kg aur fin si 331.000 kg argint. Dar, vechile ocupatii ale dacilor, au continuat. Procesul de romanizare a dus la etnogeneza romanilor, popor care a pastrat, in limba, in port, in obiceiuri, in credinte si chiar in unele manifestari artistice, mosteniri ale civilizatiei si culturii geto-dacice.
In timpul lui Burebista si a lui Decebal, societatea daca (geta) ajunsese la o cultura superioara. La fondul original al acestei culturi s-au adaugat, in cursul dezvoltarii ei, elememte culturale grecesti, celtice, romane, precum si elemente ale culturii altor populatii invecinate. O data cu ocuparea Daciei, romanii au inceput colonizarea ei masiva si organizata, in scopuri economice, politice si strategice. Colonizarea romana infaptuita in Dacia a fost mai puternica decat in oricare alta provincie a Imperiului Roman. Convietuirea din ce in ce mai stransa a dacilor cu colonistii de limba latina, adusi din intregul Imperiu Roman, a avut drept rezultat formarea popultatiei daco-romane, de limba latina. Civilizatia si cultura superioara a romanilor au luat locul culturii si civilizatiei dace pana la completa romanizare, datorata in primul rand colonizarii masive a provinciei cu elemente romane si romanizate. Romanii au introdus in noua provincie forme de organizare economica si sociala.
Cat timp a durat stapanirea romana (106 - 271), istoria Daciei s-a desfasurat in cadrul istoriei Imperiului Roman. Provincia Romana Dacia cuprindea la inceput cea mai mare parte a Transilvaniei si Banatul, Oltenia fiind atasata Moesiei. Mai tarziua Dacia a cuprins insa si Oltenia. Teritoriul de azi al Mo\unteniei, al Moldovei si al Maramuresului, a ramas, in general, in afara stapanirii romane. In Dacia, aceste teritorii au devenit centre ale miscarilor antiromane. Pentru a-si mentine stapanirea asupra Daciei, romanii au intarit apararea granitelor ei si au concentrat aici o puternica aparare.
In urma puternicei rascoale a dacilor din 117 – 118, imparatul; Adrian a reorganizat, in anul 119, provincia Dacia, impartind-o in Dacia Inferior (Oltenia) si Dacia Superior (Banatul si Transilvania). Curand dupa aceasta, tot sub Adrian, s-a creat in nord – vestul D. Superior si o a treia provincie: Dacia Poilissensis. Incepand cu anul 168, cele trei provincii se numesc Dacia Malvenis in sud (a carei denumire vine de la localitatea neidentificata Malva), Dacia Apulensis in centru (de la localitatea Apulum) si Dacia Porolissum in nord (de la localitatea Porolissum, azi Moigrad, langa Zalau). Pamantul dacic, devenit public, a fost impartit sau arendat veteranilor si colonistilor si chiar unor bastinasi.
In epoca romana, o mare dezvoltare a luat in Dacia mineritul (extragerea aurului, a fierului, etc), mai ales in Muntii Apuseni, unde au fost intemeiate numeroase asezari romane. Dezvoltarea economica a adus dupa sine intemeierea si dezvoltarea oraselor. Cele mai insemnate au fost: Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa, fundata de imparatul Traian (pe teritoriul comunei de azi Sarmizegetusa, langa Hateg), Napoca (Cluj), Drobeta (Turnu-Severin), Apulum (Alba Iulia), etc.
Clasa stapanitoare din Dacia romana era formata din varfurile colonistilor romani. Clasa exploatata era formata din sclavi (proveniti din randurile populatiei autohtone sau adusi de afara) si din populatia libera, dara saraca. Acestia s-au ridicat deseori impotriva stapanirii romane si a exploatarii sclavagiste. Rascoalele mai puternice au avut loc in anii 117 – 118, 139, 143 si 156. In a doua jumatate a secolului al III-lea, miscarea antisclavagista si antiromana a capatat un caracter general si continuu. Actiunile rasculatilor, conjugate cu cele ale dacilor liberi asociati cu gotii au silit armata si administratia romana sa paraseasca Dacia, fapt care s-a petrecut in anul 271, in timpul imparatului Aurelian. Doar o fasie ingusta de-a lungul malului nordic al Dunarii a mai ramas inca vreo 200 de ani in stapanirea romana.
Pentru a salva aparentele in urma pierderii unei provincii atat de bogate, cu o numeroasa populatie romanizata si de o mare importanta strategica cum era Dacia, imparatul Aurelian a intemeiat in sudul Dunarii cele doua Dacii: Dacia Ripsensis si Dacia Mediterranea. Majoritatea populatiei daco – romane a ramas insa pe loc, continuandu-si neintrerupt viata si activitatea, fapt atestat atat de traditie cat si de numeroase urme materiale, care infirma teoriile nestiintifice despre intreruperea continuitatii populatiei daco-romane pe teritoriul Daciei. Numeroase tezaure, morminte, ceramica, tipul de locuinte sunt marturii sigure privind continuitatea populatiei daco-romane pe teritoriul Daciei. Legaturile dintre populatia ramasa la nordul Dunarii si provinciile de la sud de fluviu s-au mentinut si dupa anul 271, iar procesul de romanizare a continuat sa se desfasoare.
Populatia daco-romana a fost elementul de baza al formarii poporului roman.

Întoarcerea lui Deceneu „Seara cobora usor peste crestele Bucegilor, luna era aproape de orizont, dar în scurt timp avea să scalde în baie de lumină piscurile ce împrejmuiesc Podişul Bucegilor. Razele ei atingeau lin culmile şi se îndreptau parcă spre Muntele Ascuns, încercând să-l lumineze, pentru a putea fi văzut mai bine. La o primă vedere părea a fi o noapte ca şi toate celelalte, dar atmosfera era încărcată, ceva mistic plutea în aerul munţilor. Iarba şi frunzele altfel se unduiau în vânt , fiarele stăteau ascunse prin bârloguri, liniştea era aproape neliniştitoare prin deplinătatea ei. Deasupra tuturor, măreţ, impunător şi mândru, Sfinxul de granit scruta nemişcat zările şi impresia lăsată era că pur şi simplu aştepta ceva anume să se petreacă. Piatra lui părea că tremură în lumina lunii. Aceasta să fie oare marea noapte a iertării? Acesta să fie însăşi decorul pregătit de Natura-Mamă pentru regăsireaSpiritului şi Credinţei? Dar să urmăm firul legendei… Omu, paznicul veşnic şi neobosit, veac după veac, al sfintelor hotare de ţară, îşi aţintea întotdeauna privirile sale agere spre zări necuprinse, numai că, în momentul pe care noi tocmai îl surprindem, acestea parcă erau mai agitate, mai fremătătoare decât de obicei. Toate semnele îi şopteau lui Omu că ceva se petrece, dincolo de hotare gândea el, numai că adevărul nu era în totalitate acesta. Ceva straniu, neobişnuit, se petrecea într-adevăr, iar mai vechiul nostru prieten nu avut nevoie decât de puţină vreme pentru a înţelege: aproape de el, pe Podişul Sacru al Bucegilor, un alai urca în noapte spre Muntele Ascuns. Ani grei trecuseră peste el de când stătea în mantia de granit ce-i însoţea nemurirea, dar privirile sale erau la fel de agere ca-n tinereţea îndepărtată, pe-atunci pe când era oştean, aşa că nu-i fu deloc greu să vadă cine erau cei care se apropiau cu pas tainic, dar mândru şi hotărât de Hotar. Emoţia care îl cuprinse imediat ce desluşi chipul celui ce era în fruntea alaiului fu atât de puternică încât strigă din toţi rărunchii de se cutremurară munţii până la Rarău şi mai departe chiar…Clipa cea mare se apropia. Nu se liniştiră încă ecourile strigătului său de imensă bucurie, când Omu strigă iarăşi, spre Muntean, de data aceasta, dar într-atât de tare încât şi Luna de pe cer se uită în jos întrebătoare. Omu grăi: - Prietene Muntean, scutură-ţi degrabă haina de piatră şi fugi iute la Sfinx. Fă aşa fel şi dă-i prin el de veste lui Zamolxis că o solie a Dacilor Liberi se apropie. Mergi în zbor, să nu pierzi nici o clipă, pentru că cei care vin spre Triunghi îl au în frunte pe însuşiMarele Preot, nimeni altul decât bunul nostru preot Deceneu, iar el aduce cu sine eliberarea poporului nostru. Chinurile s-au terminat! - Adevărat grăieşti, aievea se întâmplă ce spui? Întrebă Muntean, nevenindu-i să-şi creadă urechilor cele auzite. -Adevărat, Muntean! Îl văd pe Deceneu la fel de bine cum te văd şi pe tine, dar fugi, nu mai sta pe gânduri! Mai iute decât s-ar fi crezut el însuşi în stare, Muntean lepădă straiele de piatră şi porni la vale, spre Sfinx, într-o goană ce-ar fi făcut invidioasă şi cea mai iute ciută. Fericirea lui era vecină cu nebunia, ar fi dorit să strige, să zburde, se simţea de parcă ar fi fost din nou născut. Îşi dădu seama că bucuria o va gusta pe îndelete mai târziu, acum trebuia să ajungă la Sfinx. -Dacii vor fi iarăşi liberi precum au fost cândva, de mult, gândea Muntean în fuga sa, fericirea fi-va din nou la ea acasă; în ţara nemuririi, iar lunga mea aşteptare fi-va răsplătită, poate. Mărinimia lui Zamolxis nu cunoaşte margini. Iubita mea ce s-a topit de mult în vale se va întoarce în munţi pentru a paşte mioarele şi din nou vom fi de-a pururi împreună. Toate aceste idei se amestecau una cu cealaltă în mintea lui Muntean, aşa că fostul cioban, şi totodată preţiosul slujitor al Zeului, aproape că nu se mai uita pe unde alerga, zbura printre stânci şi pietre pe cărările libertăţii. Nici nu apucară să coboare bine creasta muntelui său, că era aproape să se ciocnească cu Moş Timp, Duhul Pietrei Sacre, care mergea agale, avându-l alături de el pe Leandru. Pasămite, ei auziseră glasul lui Omu şi veneau să vadă ce se întâmplase. Muntean reuşi să-i ferească în ultima clipă pe cei doi şi, după ce îşi trase puţin răsuflarea, răspunse la întrebarea mirată ce se citea pe chipurile stăpânilor săi nemuritori: - Iertare, Duhule Sacru, începu el, şi ţie, părinte Leandru, dar nu altceva decât fericirea cea mai mare mă face să alerg aşa, ca un nebun. - Dar ce s-a întâmplat? grăi Moş Timp. Fârşitul lumii nu vine încă şi nu înţeleg de ce alergi în noapte ca un bezmetic. Strigătele lui Omu te-au făcut să-ţi părăseşti locul tău şi straiele de piatră? - Nu strigătele, stăpâne, ci ce îmi spuneau ele. Fericire mare ne va cuprinde pe toţi! - Da spune odată, Muntean, nu ne mai ţine aşa! Printre gâfâieli, cu faţa luminoasă, Muntean continuă: -Spre Muntele Sacru urcă însuşi Marele Preot Deceneu. Se află în fruntea unei mândre solii a Dacilor Liberi. Iar eu voiam să-i dau de ştire Sfinxului de ceea ce se petrece, el urmând să-l anunţe mai departe pe Zamolxis. Clipa iertării a sosit! Nici un muşchi nu tresări pe chipurile celor doi bravi slujitori ai neamului, emoţia prin nimic nu le era trădată. Sihastrul puse o mână pe umărul lui Muntean: - Fugi înapoi la locul tău, prietene, şi aşteaptă acolo împlinirea Legilor Sacre de intrare la Zamolxis, în Muntele Ascuns. Stai fără de griji pentru ă vom duce noi vestea cea mare Zeului. Muntean nu aşteptă de doua ori să i se spună ce are de făcut şi porni înapoi, spre vârful nemuririi sale, în vreme ce Moş Timp şi Leandru se îndreptau spre Triunghi. Nici nu apucă Muntean să-şi reia locul, că-i şi văzu pe cei din alai la picioarele Marelui Sfinx. Pesemne că ajunseră acolo în timp ce el vorbise cu cei doi sfinţi. Toţi cei prezenţi la picioarele granitului cu cap de om erau îngenunchiaţi şi priveau fascinaţi spre vrednicul paznic al Perimetrului. Ca la un semnal, ei îşi ridicară braţele spre cer şi deschiseră degetele în formă de stea cu zece colţuri. În sfârşit, nu doar simbolul, ci perfecţiunea însăşi de data aceasta, ducea lupta cea din urmă şi avea să aducă înfăptuirea Marii Iertări. Deceneu, care se afla cel mai aproape de Sfinx grăi: - Tu, Sfinx cu trup de granit şi suflet făurit de Duh, veşnic păzitor al intrării în Triunghiul Sacru, permite-mi să pătrund în Hotar şi să merg la Zamolxis. Solie sfântă duc cu mine. A sosit vremea ca iar să fim alături, întru veşnicie de data aceasta. Vorbeşte-mi, mărite Sfinx, mai spuse Deceneu, după care privi spre ochii de piatră din faţa sa. Şi minunea se petrecu din nou, după atâta amar de vreme. Sfinxul deschise ochii, clipi, privi spre cei aflaţi acolo, la picioarele lui, apoi vorbi simplu: - Mergi pe drumul destinului tău Deceneu! Zamolxis te aşteaptă. O dată cu vorbele Sfinxului, care făcură pe cei de acolo să simtă cum lacrimi dulci le curg pe obraji şi pe care prea mult timp le aşteptaseră, dar care de data asta erau aievea chiar, natura păru ca pur si simplu stă în loc. Ceea ce se petrecea pe Podişul Sacru al Bucegilor era mai presus de Timp şi de Om, de Cer şi de Pământ, era ceva unic şi irepetabil. Marele Preot porni spre Muntean, paznicul care avea cheia pătrunderii în Muntele Ascuns. Ajuns în faţa ciobanului de piatră, Deceneu repetă ritualul de la picioarele Sfinxului: -Tu, Muntean, suflet nobil şi demn, îl ai la picioare pe Deceneu, purtătorul Soliei Dacilor Liberi, venit de dincolo de vreme, spre a merge la Zamolxis. Dă-mi, rogu-te Cheia Sacră. Muntean se scutură pentru a doua oară în acea noapte de haina sa de piatră, coborî de unde se afla lângă Deceneu şi îngenunche în faţa Preotului. Stăteau amândoi faţă în faţă, foarte aproape unul de celălalt, şi se priveau în ochi… erau doi oameni ai universului, două spirite nepieritoare aparţinând infinitului. Părea că în acel moment se rupsese ceva din necuprins, coborând chiar pe piscurile duioase ale lui Muntean, în mijlocul mirificului Platou sacru al Bucegilor. Paznicul despietrit, cu un gest uimitor de solemn prin simplitatea sa, scoase Cheia Sacră, i-o întinse lui Deceneu şi spuse: -Mergi la Zamolxis, Mare Preot! Mergi şi readu fericirea în Dacia Liberă, pentru că prea mult s-a zbătut în întuneric oamenii acestor plaiuri şi dureroasă a fost lunga aşteptare: Prin tine, fi-va pururi de acum, pace pentru noi şi pentru toţi copii noştri. Deceneu luă Cheia, mai privi odată spre Muntean, după care porni mai departe în călătoria sa spre Zeu. Următorul popas îl făcu pe Găvane. Aici îngenunche iarăşi , de data aceasta în faţa celor doi Şoimi regali ai lui Leandru şi le vorbi: -Voi, Şoimi Regali ai poporului Dac, ultimii din neamul vostru sacru ce cândva a strălucit pe acest pământ, paznici viteji ai Perimetrului, venit-am sa-l văd pe Zamolxis.. Anunţaţi-l pe Leandru că mă îndrept spre Măgura, să mă aştepte. Nu termină de vorbit bine, că cei doi Şoimi Sacri îşi scuturară aripile, hainele de piatră căzură ţăndări la picioarele lor, iar ei se ridicară maiestuoşi în văzduh. Atâta mândreţe, măreţie şi putere câtă se putea vedea în zborul lor, n-ai mai fi întâlnit nicăieri în lumea largă, oricât te-ai fi chinuit a găsi. Şoimii desenară trei cercuri pe cerul de deasupra Găvanelor, apoi se topiră în văzduh ca şi cum nici nu ar fi fot vreodată. Zburau spre Măgura Ciobanului pentru a duce mai departe marea veste. Preotul, impresionat de spectacolul desfăşurat în faţa ochilor săi, privi cu admiraţie şi fericire totodată fantastica plutire, apoi se ridică şi porni la drum prin Perimetrul Sacru al dacilor Liberi. A urcat fără greutate pe Măgura Ciobanului. Aici îl găsi pe Sihastru aşteptându-i, exact aşa cum îl ştim, rupt din poveste parcă, având pe fiecare umăr câte un şoim. Cândva, cei ce se priveau acum, fuseseră învăţător şi ucenic, dar în clipa aceasta, aşa cum fusese hărăzit cu veacuri înainte, erau doi dintre conducătorii fără de moarte ai neamului Dacilor Liberi, oameni sacri ai celui mai binecuvântat spaţiu de pe întreg Pământul. Deceneu repetă ritualul: -Tu, Sihastrule sacru, ajută-mă a merge la Zamolxis, pentru că duc cu mine solia cea din urmă a neamului Geto Dac. Leandru făcu un semn cu mâna, după care porniră împreună spre fruntea Bătrânei, locul în care avea să se încheie prima parte a Drumului Sacru. Odată ajuns aici, Deceneu nu mai avea de făcut decât un singur lucru: să închidă din priviri calea Perimetrului. Apoi urma să coboare în Peşteră, locul în care Zamolxis aştepta, şi el ca atâţia alţii, această zi în care credincioşii se vor întoarce iarăşi cu chipurile şi sufletele spre el, îndreptând astfel greşelile făcute secole de-a rândul. Pe când Leandru şi Deceneu se găseau în chiar intrarea Grotei, venea clipa de cumpănă între zile. Era miezul nopţii, iar aceasta era singurul ceas în care se putea pătrunde în Muntele Ascuns şi ajunge totodată la Zeu. Moş Timp, Duhul Pietrei Sacre, avu grijă şi încetă depănarea fuiorului său, timpul oprindu-se astfel exact când se stingea răsunetul celei de-a douăsprezecea bătai a orologiului. Timpul trecuse acum în eternitate, se oprise. În fapt, timpul era prea mic, inexistent pentru faptele ce se petreceau. Cei doi trecură pe lângă Strană şi se opriră în faţa stâncii care ferea intrarea în Muntele Ascuns. Marele Preot fu cel care vorbi, iar cuvintele sale, lovindu-se de pereţii de granit al Grotei, răsunară straniu: -Voi, preafrumoase Zâne, păzitoare ale Grotei, sunt Deceneu şi doresc a merge la Zamolxis. A sosit timpul ca viaţa Dacilor să reînceapă. Deschideţi iute poarta! Stânca se dădu pe dată la o parte, iar îndărătul ei cei doi le putură vedea pe frumoasele Zâne. Aveau ochii scăldaţi în lacrimile bucuriei, iar de data asta nu plângeau pentru Făt – Frumosul lor, ci pentru renaşterea eternei fericiri în care aveau să trăiască de acum înainte toţi supuşii Marelui Zeu. Deceneu, urmat îndeaproape de Sihastru, intră, trecu uşor pe lângă Zâne şi începu astfel ultima parte a drumului său, un lung şi întortocheat coridor, aşa cum numai văzuse. La fiecare cotitură se deschideau hăuri fără de sfârşit în care şi-ar fi putut afla moartea orice nefericit intrus, dar Deceneu era condus de către Leandru, iar Sihastrul Sacru ar fi putut găsi drumul cel bun şi dacă ar fi mers cu ochii legaţi. După un timp îndelungat care ar fi putut dura clipe sau ore, dar a cărui măsură nu are nimeni cum s-o cunoască, pentru că toate orologiile lumii fuseseră oprite de Moş Timp, cei doi ajunseră în chiar Triunghiul Sacru al Muntelui Ascuns, sală luminată puternic de Piatra Geto- Dacilor, care îşi avea sălaşul pe aceeaşi masă de granit neschimbată de veacurile care trecuseră peste ea. În spatele ei, pe Marele Tron, aştepta însuşi Zamolxis, având acelaşi chip dintotdeauna, bătrân părând, dar pururi tânăr fiind de fapt. La dreapta Zeului se afla Moş Timp, Duhul Pietrei Sacre, iar la picioarele Tronului, măreţ, mândru, stătea lungit şi la pândă, Marele Lup Alb. Era încordat şi cu urechile ciulite, gata să sară de la locul său îndată ce ar auzi cel mai mic ordin din gura stăpânului său. Ajuns la numai câţiva paşi de Masa Sacră, Deceneu se lasă din nou să cadă în genunchi, plecă privirile spre podea, ridică braţele spre bolta Grotei şi deschise degetele răsfirându-le în formă de stea cu zece colţuri. Păru că-şi adună gândurile pentru o clipă, apoi ridică faţa, privi spre Zeu şi spuse: -Tu, Zamolxis, Zeu atotputernic şi peste toate stăpânitor, conducător drept şi fără de prihană a mândrului neam al Geto-Dacilor, am venit aici, în inima Muntelui Ascuns, la picioarele tale, şi aduc cu mine cuvântul poporului ispăşit. Iertare am venit să cer. Lungă şi adâncă a fost suferinţa, căinţa este sinceră acum şi pururea în veci. Aceasta este clipa iertării, mărite Zeu, Dacii Liberi asculta-vor iar Legile Sacre şi nu vor repeta greşala, iar despre asta eu însumi, Deceneu, răspund. Trebuie ca duşmanii să tremure iarăşi numai gândindu-se la ce-i aşteaptă dacă necugetaţi vor fi. Ţara trebuie să fie din nou cum a fost cândva, în vremurile vechi, puternică şi liberă. Zeul privi spre Deceneu cu multă căldură şi mulţumire în ochi. Aproape că ar fi vrut să-l îmbrăţişeze, dar asta avea să o facă mai târziu. Momentul eliberării, clipa solemnă şi măreaţă , nu-i dădea voie. Într-un târziu grăi: -Bine ai venit, Mare Preot, bucuria că te văd aici nu poate fi exprimată în cuvinte. Mult au aşteptat Dacii Liberi această zi, dar mai lungă mi s-a părut mie a fi aşteptarea. Timpul şi-a făcut datoria, şi-a spus cuvântul său greu, iar supuşii amarnic au trebuit să se căiască. Greşala este ispăşită însă. Deceneu, mare fericire mi-ai adus în suflet prin cuvintele ce mi le-ai spus. Iertarea va fi acordată şi milă mi-e de aceea ce duşmanii trăi vor fi de aici-nainte. Imediat cum Zamolxis rosti ultimul cuvânt, toţi cei aflaţi în Triunghi simţiră că se petrece ceva ciudat, nefiresc. Lumina răspândită de Piatră deveni mai slabă în putere apoi scăzu tot mai mult şi mai mult. Era ceva staniu, nimeni nu pricepea ce se petrece, nici măcar Zeul. Fiecare se întreba cu teamă dacă Piatra va hotărî să-şi retragă puterea chiar acum, într-un astfel de moment. Să fi fost aceasta decizia Stelei Mamă? În scurt timp, Triunghiul Sacru se cufundă în întuneric deplin. Ceva asemănător nu se petrecuse niciodată în lungul vremii. Nimic nu se mai putea vedea în nici unul din cotloanele Muntelui Ascuns. Afară, pe munte, lucrurile erau asemănătoare: cerul era negru, mai întunecat decât fusese vreodată, bezna ai fi putut să o tai cu cuţitul, iar ceea ce se petrecea în sufletele oamenilor de acolo pentru a mai povesti e mult prea dureros. În Triunghi şi în afara lui, inimile oamenilor se opriră pentru câteva secunde. Nimeni nu mai avea curajul să respire, parcă ceva se rupsese în toţi. Din fericire, totul fu de scurtă durată. Deodată, o explozie extraordinară de lumină aproape ca îi orbi pe toţi şi-i readuse brusc la viaţă. Părea că însuşi soarele coborâse în mijlocul nemuritorilor pentru a-i binecuvânta atât pe ei, cât şi credincioşii de afară. Căldura se făcu simţită iarăşi, mai puternică decât înainte, iar freamătul izbucnit din inimile tuturor era mai viu decât ne lăsau să înţelegem ochi lor ce priveau flămânzi , contopindu-şi lumina cu cea izvorâtă din Piatră. La picioarele Sfinxului, strigăte de fericire ţâşniră, ca la un semnal din zeci de mii de piepturi. În munte, Zamolxis, ridicând braţele spre boltă, spuse: -Piatra Sacră a grăit, iar Steaua-Mamă a salutat şi ea, la rândul ei, iertarea Daciei. Acum nu mai este nimic care să ne poată întoarce din drum. Fericirea eternă va domni pururi peste supuşide-aici înainte. Să mergem, prieteni, poporul aşteaptă! Cei din Munte se lăsară cuprinşi de pâcla ce coborî odată cu primele cuvinte ale Zeului, şi mai puţin de o clipită se găsiră împreună cu Piatra Sacră la umbra Sfinxului. După veacuri şi veacuri îndelungate, dureroase, chinuitoare pentru Dacii Liberi şi ai lor urmaşi, Piatra lumină din nou sub cerul liber destinele ţării. Lângă Sfinx aşteptau toţi cei care veniseră cu Deceneu, numai că numărul lor sporise mult, lor adăugându-li-se mereu alţii şi alţii odată cu fiecare minut scurs. La lumina puternică răspândită în noapte de Piatra Sacră, se putea vedea urcând spre Sfinx o mulţime nemăsurată de oameni. Din hotar în hotar, vestea se răspândea cu iuţeala fulgerului, aşa că tot poporul ştia acum că aceea era noaptea cea mare. Nimeni nu pregeta să se îndrepte spre picioarele Sfinxului, pentru a vedea cu ochii lor pe Zeu şi a auzi cuvintele sale. Cu toţii erau oşteni, fii ai nepieritoarei Dacii Libere, cu toţii se treziră din greul somn al necredinţei, după ani de încercări, şi veneau acum spre locul care le păstrase vie, de-a lungul veacurilor speranţa în Libertate şi Nemurire. Părea că toată suflarea ţării avea să se adune lângă Sfinx în acea noapte a trezirii. Oameni ce veneau păreau a se cunoaşte dintotdeauna, de mii de ani, parcă luptaseră cândva împreună sub stindardul Lupoaicei. Nimeni nu vorbea, era Sacra Procesiune a Credinţei Adevărate, renăscută din propria-i ţărână. Fiecare om în parte înţelegea ce se petrecea în sufletul celui de lângă el, pentru că trăirea era unică, simţirea era aceeaşi în toate inimile. Era Renaşterea Dacilor Liberi! Cele trei Zâne din Grotă, după atâta amar de vreme, veneau însoţite de tânărul tarabostes ce încălcase cândva Legile Sacre şi fusese transformat, ca pedeapsă, în Stana din Peşteră. Toţi patru erau la fel de frumoşi ca şi atunci, dar veseli cum tare de mult nu mai fuseseră. Alături de Zeu se afla acum şi Omu, care venise o dată cu Muntean. Nu departe, pe Fruntea Bătrânei, sta Marele Lup Alb ce dezlănţui în noaptea fermecată, cântecul de luptă al haitelor. Până departe, dincolo de hotare, duşmanii simţiră cum îi cuprind fiorii morţii la auzul crâncenului urlet. În preajma Sfinxului, însă, Dacii Liberi nu putură decât să facă un singur lucru: să dea drumul lacrimilor de fericire, care mult prea mult timp aşteptaseră să ţâşnească pe obraji şi să-i spele de urmele suferinţelor, aşa că acum curgeau şiroaie. Auzeau strigătul de luptă pe care-l aşteptau de nenumărate veacuri şi duioşia le umplu pe dată inimile lor curajoase. Tot atunci, lângă Sfinx, din Piatra Sacră, o rază dulce a pornit spre cerul curat pentru a întâlni, în sfârşit, Steaua-Mamă, astrul protector al Geto-Dacilor. Când a atins-o, din stea au pornit alte şapte raze împreună cu ea, îndreptându-se spre pământ. S-au oprit chiar deasupra Sfinxului, înconjurând într-o lumină ireală parcă, fantastică, toată mulţimea aflată acolo. Acea lumină răsfirată, cele opt raze mereu apărătoare ale Geto-Dacilor, arată că nu numai pământul şi ai săi stăpâni, dar şi cerul şi a sa putere neţărmurită se afla alături de Dacii Liberi, renăscuţi din propria lor credinţă, suferinţă, durere şi răbdare. Blestemul încetase. Reîncepea viaţa, nemurirea îşi găsise iarăşi al său unic sălaş. Nu mai urma să se petreacă decât plecarea oştenilor, însoţiţi de Marele Lup Alb şi ale sale haite, pentru a da ultima luptă, cea decisivă. Peste puţin timp urma să aibă loc dezrobirea neamului. Victoria era sigură. Zamolxis îşi ajuta, împreună cu Piatra Sacră, din nou supuşii. Nepieritorii vegheau iarăşi. Renăscuse pururi poporul Dacilor Liberi!” * * * Evenimentele ce sunt povestite în această legendă nu s-au petrecut încă şi nici nu se ştie când se vor petrece. Bătrânii care prin grija lor ne-au transmis această legendă ne spun că totul se va înfăptui atunci când sufletele noastre vor fi din nou înmiresmate de virtuţile strămoşilor. Atunci şi numai atunci „când Dacii sau ai lor urmaşi vor şti să reînvie credinţa în Piatra Sacră şi se vor întoarce la cele sfinte… doar atunci durerea şi nesiguranţa vor fi pe veci stârpite. Acele clipe sunt departe însă, iar Piatra va sta pururi în acest locaş, până când va fi aşa cum am spus. Când Bolta Triunghiului Sacru se va deschide din nou, iar lumina soarelui se va contopi cu cea a Pietrei întru fericirea oamenilor, ei bine, abia atunci tu si Deceneu vă veţi găsi liniştea pe care o tot căutaţi, alt chip nu este. Acele vremuri vor veni cândva….poate într-o mie de ani, poate în doua mii de ani , dar vor veni cu siguranţa!” (Zamolxe către Sihastrul Leandru, fr. Legenda Sihastrul Leandru)