Despre originea traco-getă a mitului hiperboreenilor de Monica Dascălu Tara hiperboreenilor este adesea pomenită în mitologia greacă. Nimeni nu stie exact unde se află ea, dar se presupune că undeva în nordul extrem, fără doar si poate, dincolo chiar de tinutul dinspre care suflă Boreu, vântul de miazănoapte. Unii istorici consideră că pentru greci Hiperboreea era un fel de paradis îndepărtat, de sălas al Preafericitilor. Acolo era tara viselor, a tuturor prunciilor si a vârstelor de aur. Apollo trăise acolo în tinerete, tot acolo se născuse Leto, mama lui si acolo se întoarce el după fiecare ciclu astral de 19 ani. Se spune că un hiperboreean, pe nume Olen, ar fi întemeiat oracolul din Delfi, iar Pitagora trecea drept reîncarnarea unui hiperborean. Hiperboreanul era considerat a fi un fel de supraom, care trăieste în fericire si întelepciune si este înzestrat cu puteri magice. Poporul fabulos al hiperboreenilor trăia, după cea mai mare parte a scriitorilor greci, într-un tinut situat la nordul Eladei. Se pare că Hesiod îi mentionează pentru prima oară, apoi epigonii lui Homer. Cât despre Herodot, acesta consideră tot ceea ce se povesteste despre Hiperboreeni este o născocire, justificând aceasta prin faptul că Scitii, care locuiau la nord de Grecia nu vorbesc despre ei si nu-i cunosc. În schimb, Herodot povesteste ce spun oamenii din Delos privind Hiperboreenii. Mai târziu, ei sunt mentionati de Pausanias, Pindar, Hellenikos, apoi de Diodor din Sicilia, Pliniu cel Bătrân si Clement din Alexandria. Cât despre etimologia numelui lor, după Antici, Hiperboreenii ar fi cei care locuiesc dincolo de vântul din nord, Boreas, si dincolo de muntii Fipes (Phipees), munti fabulosi din nordul Scitiei, într-o tară caldă. Etimologiile moderne nu par mai exacte. Dar legendele despre Hiperboreeni diferă la templul din Delfi si la cel din Delos. La Delfi, se afirmă că faimosul oracol a fost fondat de hiperboreeni, care l-au asociat cu Apollo, si că acesta călătorea în tara hiperboreenilor într-un car tras de lebede albe. Nimeni nu poate găsi drumul care duce în tara hiperboreenilor, unde nu se poate ajunge nici pe pământ, nici pe mare. Doar eroii si cei pe care zeii îi îndrăgesc pot ajunge acolo. Hiperboreeni, se spune la Delfi, trăiesc o mie de ani, mereu tineri, fericiti si bucurosi, căci nu există la ei boală, oboseală sau bătrânete. Toti cântă si dansează în onoarea lui Apollo, zeul luminii. În plus sunt vegetarieni, sunt oameni pasnici, drepti si prietenosi. Se spune că ei i-au ajutat pe greci să respingă invazia Galilor în 279 î.e.n. Totusi la Delos se spuneau alte lucruri despre Hiperboreeni, care erau, după preotii templului, fericiti, mereu tineri, piosi, drepti, pasnici si dotati cu puteri miraculoase. Ei trimiteau la templul din Delos daruri acoperite cu paie, prin vecinii lor sciti. În acele timpuri antice, aceste daruri soseau la templu aduse de fecioare sfinte însotite de cinci hiperboreeni. De altfel, două din aceste fecioare ar fi fost înmormântate la Delos. Un alt hiperboreean, Abasis, ar fi purtat o săgeată în jurul pământului fără sa mănânce nimic în acest timp. Mitul hiperboreenilor e de aproape înrudit cu mitul vârstei de aur, a câmpiilor Elisee sau a Insulei Preafericitilor. Anticii au căutat să localizeze tara hiperboreenilor în numeroase regiuni mai mult sau mai putin îndepărtate: insula Thule, o altă insulă situată aproape de India, în Irlanda, într-o insulă dincolo de Atlantic, într-o insulă aproape de Arabia, în Marea Mediterană, dincolo de Himalaya etc. Dar dincolo de toate, povestile despre Hiperboreeni nu sunt atât de fantastice si imposibil de admis ***** cred unii istorici. Într-adevăr, de ce nu ar fi posibil să fi existat la nord de Grecia grupuri de oameni religiosi care să semene prin multe trăsături cu acesti fabulosi oameni virtuosi, întelepti, pasnici, vegetarieni si celibatari? Si asta cu atât mai mult cu cât asemenea oameni au existat într-adevăr, asa ***** vom arăta în continuare, ei fiind chiar strămosii nostrii, dacii. De altfel, Iliada atestă existenta unor oameni foarte religiosi la nordul Dunării, în timpul războiului troian. În cântul 8, versurile 6-8 se spune: �Zeus contempla tara tracilor, cavaleri priceputi: pământul Misienilor, experti în lupta corp la corp, cea a Hippimolgilor, tara Gallactofagilor, cea a Abioi-lor, cei mai drepti dintre oameni�. Termenul �Hippimolges� înseamnă �cei care mulg iepele� si �Galactophages� sunt �cei care se hrănesc cu lactate�. Toti acestia sunt traci, desi Strabon afirmă că cele trei popoare mentionate anterior apartin neamului Scitilor. Aceasta este imposibil, pentru că Scitii au venit în Europa în secolul 7 î.e.n, iar războiul troian a avut loc în sec 13 sau 12 î.e.n. Deci aceste trei popoare mentionate erau trace si locuiau la nordul Dunării. Sensul denumirii de Abioi este mai greu de explicat, selectăm câteva posibile variante: �cei fără familie, care trăiau fără femei� sau �nomazi, oameni săraci, fără arc�, sau �oameni linistiti, pasnici�, sau �cei care au viata lungă�. Textul lui Homer sustine ideea că acesti Abioi erau cei mai drepti dintre oameni si numele lor indică faptul că sunt oameni religiosi din moment ce trăiau în celibat (ceea ce pentru lumea greacă era un act eroic). Abioi-i se hrăneau cu lapte, erau vegetarieni si acest ascetism se datorează doctrinelor religioase (de fapt, tehnicilor spirituale) pe care tracii le practicau, după cum arată Posidonios, citat de Strabon. Unii istorici afirmă că marele initiat dac Zalmoxis a fost contemporan cu Pitagora (si chiar că ar fi fost discipolul lui, afirmatie care, spune Vasile Lovinescu, trebuie atribuită incredibilei semetii a grecilor. Vasile Pârvan consideră si el această ipoteză ca fiind naivă si citează diversi istorici care mentionează faptul că de fapt Pitagora a fost un discipol spiritual al tracilor). Oricumar sta lucrurile, este clar că spiritualitatea dacilor nu începe cu Zalmoxis si nici vegetarianismul în cazul lor nu provine de la scoala lui Pitagora, deoarece, repetăm, acesta a trăit în secolul 7 î.e.n. Se presupune de altfel că ceea ce a adus nou Zalmoxis în practicile spirituale ale dacilor a fost folosirea camerelor subterane sau a grotelor pentru asceza spirituală, în scopul atingerii nemurii. Acesti acesti fermi trebuiau să trăiască izolati, departe de zgomotul satelor si de locuitorii lor. Ei trebuiau să trăiască ascunsi, de altfel locuiau destul de mult în grote. Viata misterioasă a adeptilor lui Zalmoxis, care trăiau ascunsi în pesterile lor, nu se căsătoreau, erau vegetarieni si refuzau bunurile lumesti, poate cu sigurantă să fi fost sursa istorică a mitului hiperboreenilor, din moment ce discipolii lui Zalmoxis trăiau în munti unde se aflau pesteri, în Carpati, la nordul Dunării si al Greciei. O vizune mai elaborată asupra mitului hiperporeenilor este prezentată de Vasile Lovinescu în lucrarea sa �Dacia hiperboreeană�, care ne prezintă o abordare initiatică a istoriei, asociată cu o geografie sacră a Planetei noastre. În această viziune, poporul initiat al hiperboreenilor migrează în diferitele cicluri istorice în zone geografice cu o semnificatie sacră aparte. Si, am completa noi, în aceste zone speciale se află în diferitele etape istorice proiectia în planul fizic a Shambalei, centrul spiritual al panetei. Una din etapele acestei migratii a hiperboreenilor a fost în Dacia, iar traditia spirituală dacică este �urmasa� culturii lor. (Insula Serpilor mai era numită si Insula Albă sau Leuce, si templul lui Apollo care a existat aici, ale cărui ruine există si azi, ca si toponimia din zonă atestă această conexiune). Muntele Omu, numit în popor �Osia lumii� sau �Buricul Pământului� este axul central al geografiei sacre a României.